Ce facem cind copilul nostru se masturbeaza?

1. Masturbarea copiilor reprezintă un lucru ce trebuie să pună părinții în gardă?
- Nu neapărat. Masturbarea reprezintă o activitate normală specific individului uman, care are perioade intense și mai pasive dea lungul vieții. Odată cu descoperirea organului sexual pe corp, foarte curînd începe și manipularea sa. La început, masturbarea, care apare după 6 luni de viață este percepută de către bebeluș ca cunoașterea corpului și inclusă în schema senzorio-motorii corporale, însă devine foarte rapid o activitate în sine pe la 3-4 ani, în care plăcerea manipulării sexuale se evidențiază și devine principală.

Ceea ce ar trebui să îngrijoreze pe un părinte sunt deviațiile masturbării: și anume cele ce apar nepotrivit și avînd un caracter nevrotic, și cele cu caracter exhibiționist, adică în văzul tuturor. În astfel de cazuri masturbarea excesivă reprezintă un simptom, pe care copilul îl alege pentru ași rezolva o problemă de ordin emoțional – atenție, lupta de putere în relația cu părintele, pedepsirea prin umilință a unui părinte, frică, stare depresivă, nevoia de afecțiune etc
În astfel de cazuri, este nevoie să fim atenți la limbajul acestei manifestări și să fie decodificată nevoia copilului care nu știe cum să o comunice altfel. Dacă nu se identifică mesajul rapid, se recomandă consultația psihologului specializat într-o formă de psihoterapie. Se va apela la psiholog și atunci cînd părintele este depășit de situația dată, nu poate întreține discuții la această temă cu micuții lor, din cauza incomodării a trăirilor dificile din propria sa sexualitate.

2. Există careva cauze ce ar favoriza apariția acesteia sau este caracteristică fiecărui copil?
Masturbarea este caracteristică fiecărui om, variind în funcție de educația sexuală, percepții și convingeri personale, moralitate și valori sociale, dobîndite dea lungul dezvoltării sale ca individ. Așadar, copiii trec prin stadii de dezvoltare psiho-sexuale, fiind însoțite de mici explozii de masturbare mai mult sau mai puțin evidente, specific fiecăruia în parte. Nu putem afirma că masturbarea este ceva străin cu desăvirșire copilului care crește și se dezvoltă ca individ. Cert este ca copilul nu privește masturbarea așa cum o vede adultul. El percepe asta ca pe o sursa aducătoare de plăcere, așa cum este atunci cînd manîncă, sau cînd este luat în brațe, un alint personal etc. El nu o asociază cu sexul din concepția adultului. Este o formă de interes pentru propriul corp.

3. Care este vârsta când copii încep să-și atingă organele genitale?
La 6-7 luni, masturbarea este una de tip precoce și este specifică doar la băieți, datorită configurației anatomice și sexualității ușor vizibile. Adevăratele masturbări însă, încep pe la 2-3 ani atît la fetițe cît și băieței care poate dura pînă la un an, maxim doi, fiind reluată mult mai intens la 5-6 ani prin masturbare directă și sub formă de activități ritmice, de apăsare sau extensie a coapselor etc. Astfel fetițele descoperă nu doar clitorisul ci și vaginul, iar datorită curiozității sexuale, își explorează organul plăcerii prin introducerea unui obiect sau a degetului în vagin, indiciu fiind frecvența mare a vaginitelor la fetițe în această perioadă. La această vîrstă, masturbarea este însoțită de tot felul de fantezii de care copilul nu se simte vinovat. Apoi în mod normal, masturbarea se atenuează odată cu intrarea în vîrsta latentă, aproape de 7 ani, și revine stabil în perioada de pubertate și adolescență. Toate aceste conduite reprezintă manifestări ale sexualității obișnuite!

4. Dacă acest fenomen continuă și la vârsta de 6 și 10 ani, cum ar trebui să reacționeze părinții?
Masturbarea după 6 ani se va diminua, pentru că copilul intra în faza latentă cînd curiozitatea sa este stimulată deja de cunoaștere și învățare școlară. Apoi va reveni la pubertate și adolescență mult mai conștient, cu posibilitatea de a se reține în memorie sub formă de amintiri, avînd un caracter constant și tot mai însoțit de fantezii erotice cu conținut bogat, legate de un eventual partener/ă, cu un sentiment de culpabilitate (vinovăție) intensă, fantasme agresive, rușine sau dezgust, fantezii care alternează de la plăcut pînă la aversiune.
Dacă masturbarea continuă și după 6 ani, acesta este un indiciu clar că copilul se simt neglijat de părinții lui, fie că aceștia nu au timp și disponibilitate pentru el și de a fi la curent cu tot ce i se întîmplă în viață., nu se simte important. Este plictisit și îi lipsește distracția.

Dacă se întîlnesc cazuri, copilul trebuie deja să aibă dezvoltată intimitatea personală și sentimentul de pudoare. La fel, ar fi bine să aibă loc discuții între copil și părintele de același sex despre corp, plăcere corporală, igienă, fantezii, sexualitatea sănătoasă etc.
Desigur masturbarea produce o plăcere nevinovată copilului, și foarte repede devine obicei. Iar pentru a ajuta copilul să iasă din el, este bine de a i se distrage atenția prin tot felul de activități fizice, jocuri distractive, sporturi, dans, etc, adică printr-o activitate fizică sănătoasă.

5. Putem spune că masturbarea reprezintă o tulburare de comportament?
Nu, nicidecum. Masturbare reprezintă manifestarea unei sexualități normale, obișnuite. Și odată cu dezvoltarea sexualității procesul de masturbare trece și el prin etape de evoluție, ajungînd la maturitate să facă parte din viața sexuală și intimitatea unei persoane. E bine însă ca masturbarea să nu ocupe total preocuparea individului, și să reprezinte principala sursă aducătoare de plăcere, ci să fie alternată cu diverse activități ce stimulează interesul și curiozitatea de descoperire și creștere personală.

6. Cum reacționăm dacă surprindem micuții că se masturbează?
Esențial este să nu umilim copilul. Să nu-l speriem cu reacția noastră. Să nu-l intimidăm! Este mai important să înțelegem decît să certăm sau să interzicem fără să dăm explicații. Riscul este că va refula atît plăcerea cît și curiozitatea sexuală înainte de a înțelege, iar asta va perturba ulterior activitatea sexuală la maturitate.
Părinții trebuie să deculpabilizeze total joaca cu propriul sex atît la fetițe cît și băieței, spunîndu-le că asta nu se face în văzul tuturor, din pudoare, dar că faptul în sine nu are nici o importanță, că nu privește pe nimeni și că nu se pedepsește în nici un fel. Și încă ceva, părinții să alunge gîndurile negative din cap, precum că copilul său va deveni un „obsedat” la maturitate dacă se masturbează cînd e mic. Aceasta vine din lipsa educației sexuale a părintelui și a atitudinii tabu a sexualității pe care a preluat-o de la părinții săi. Să renunțe la gînduri și închipuiri, suspiciuni, vinovății, acuze, pentru a nu perturba relația de încredere cu copilul său.
În familia în care sunt mereu activități normale și interesante, variate și corecte, nici un copil nu va practica masturbarea intens. Dacă copilul se simte singur, nu are prieteni, nu este validat, observat în realizările lui, îi lipsește distracția, atunci masturbarea va persista mult timp, devenindu-i o alinare necesară copilului.

7. Ce le recomandați părinților în acest sens?
Părinților le recomand în primul rînd, să își desăvîrșească procesul personal de psihoeducație, citind și informîndu-se continuu despre importanța unei sexualități funcționale și sănătoase. Apoi să-și exercite rolul de ghid în relația cu copilul său referitor la stadiile de dezvoltare sexuală prin care trece micuțul, și tot ce ține de curiozitatea acestora. Iar odată cu surprinderea manipulării sexuale de către copiii de 4-5 ani, să le dezvolte noțiunea de Intimitate, și trasarea granițelor privind aceste atingeri delicate în momente și locuri care îi sunt personale și intime – de ex: în patul tau, cînd lumina e stinsă și ești singur, sau cînd nimeni nu te vede sau te aude etc. Nicidecum nu i se va interzice, fiind amenințat cu pedepse precum: „dacă te mai prind, îți tai cucul!” sau „îți voi lega mîinile”, sau „te voi părăsi”, „mii rușine cu tine” etc. Toate aceste reacții vor transmite copilului că face ceva murdar, condamnabil, și va asocia această emoție cu sexualitatea și plăcerea sexuală. De aici vor porni foarte ușor complexe la acest nivel, care va aduce serioase prejudicii sexualității vieții viitorului adult.

Oferiți-le copiilor un mediu sănătos, activ, plin de iubire și siguranță în care copilul să se dezvolte armonios!

Irina Novac, psiholog-consilier, psihoterapeut specializat în probleme de cuplu și familie

Refacerea dupa divorț – pași catre echilibru și vindecare emoțională

Orice persoana care trece printr-un divorț, are nevoie de timp pentru a se vindeca de durerea pe care o lasă în urma această pierdere. Rimul refacerii emoționale este diferit la fiecare și depinde de o multitudine de factori cum ar fi atitudinea față de partenerul tău, cît de repede vă găsiți echilibrul financiar după divorț, cît de urît a fost procesul divorțului, cîtă susținere primiți din partea familiei și prietenilor, cum se împarte timpul copiilor atunci cînd ei sunt în familia in care apare divorțul, cît de deciși și responsabili pentru propriile emoții sunteți etc. Acomodarea la schimbarea produsă de un divorț, durează între 1-2 ani. Pentru partenerul care rămîne este mai dificil să treacă peste emoția rupturii și a dezamagirii de partenerul care l-a parasit. De aceea este important pentru ambii parteneri să-și ofere acest timp pentru reabilitare. Frica de singurătate, adesea determină partenerii să se arunce rapid în relații noi, pentru a depăși astfel parcă mai ușor și a reuși să uite fosta relație. În realitate, persoanei proaspăt divorțate îi este imposibil să construiască o relație adecvată, să se implice emoțional, și fără să-și dea seama se pomenește adesea față în față cu o altă relație care oferă emoții negative. De aceea este necesar să redeveniți singuri pentru a descoperi lucruri de care aveti nevoie pentru a fi din nou normali și fericiți. Iar daca acest proces de depășire a unui divorț, se complică și devine prea chinuitor, ar fi bine să apelați la ajutorul unui terapeut de cuplu sau grupuri de suport pentru a fi ghidat și primi suport psihologic profesionist.

Iata cîteva scurte sugestii pentru cei care trec prin acestă experiență:
1. Rezervați timp pentru însănătoțirea voastră emoțională.
2. Încercați totuși să faceți o analiză și să înțelegeți de ce a ieșuat căsnicia voastră.
3. Rămîneți singuri față în față cu Sinele vostru. Incepeți a vă descoperi și a vă cunoaște îninte de a intra într-o nouă relație.
4. Începeți a vă stabili noi obiective și priorități.
5. Renunțați pentru un timp la ideea de vă recăsători cît mai repede.
6. Construiți un nou grup social, alte rețele sociale cu oameni care vă plac.
7. Reaminiți-vă de aspirațiile creșterii în carieră și de alte planuri de instruire: ce-ați vrut să mai învățați?
8. Reluați noi activități sportive, artistice, obiceiuri distractive pe care le aveați înainte cînd erați singur.
9. Nu incepeți relații de iubire imediat.
10. Mergeți la psiholog sau frecventați activități de dezvoltare personală și spirituală.
11. Mergeți într-o călătorie de unul singur.
12. Cereți susținerea părinților, a prietenilor, dar nu vă bazați în mod exclusiv doar pe ei.
13. Sprijiniti-va și aveți grijă de copii, dar nu va bazați pe ei pentru a vă satisface nevoile emoționale.
14. Citiți cît mai mult, atît despre experiența prin care treceți pentru a afla mai bine care vă sunt nevoile și a ști cum să reconstruiți o viață implinită cît și despre alte aspecte existențiale ale vieții.

Este posibil de trecut sănătos printr-un divorț și să vă asigur că există viață frumoasă și după separare.

Irina Novac, psiholog, specializat în terapia de cuplu și familie