Sfârşitul cuplului marital prin divorţ

Omenirea se confruntă de milenii cu problema bucuriei şi suferinţei prin iubire, recunoscând din cele mai vechi timpuri valenţele ei vindecătoare, dar şi forţa, nu de puţine ori devastatoare pentru psihicul uman, atunci când iubirea apare neîndoielnic amputată, răvăşită, neîmplinită, nefinalizată.

Acţiunea judecătorească pentru desfacerea oficială a căsătoriei poate duce la unele consecinţe imediate, directe cât şi la unele indirecte, care se conturează după o anumită perioadă de timp de la pronunţarea divorţului.

În ceea ce priveşte ansamblul urmărilor imediate sunt menţionate:

- Psihotraumatizarea partenerilor în urma şirului neîntrerupt de neînţelegeri dintre ei, precum şi în urma divulgării publice a unor aspecte ale vieţii conjugale;

- Psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorţului când pot fi solicitaţi de unul din părinţi să coalizeze împotriva celuilalt părinte; de asemenea dacă a implinit 10 ani, în faţa instanţei trebuie să-şi exprime opţiunea în vederea rămânerii cu unul din părinţi;

- Îndepărtarea efectivă a copiilor de unul dintre părinţi;

- Separarea de unele lucururi comune, care aveau o anumită rezonanţă emoţional-afectivă.

În ceea ce priveşte consecinţele indirecte, cele care nu se văd pe moment, dar care lasă urme adânci, amintim:

- Comportamentul deviant al copiilor. Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. De asemenea se poate ajunge şi la anumite tulburări psihice.

- Aversiune faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie. Copii vor ajunge să perceapă deformat locul şi rolul căsătoriei în societate, astfel familia va fi locul chinurilor, a certurilor şi neînţelegerilor, a încălcării demnităţii, al manifestărilor brutale. De aceea unii tineri ajung printr-un proces de generalizare negativă, la manifestarea unei aversiuni faţă de viaţa conjugală, precum şi faţă de reprezentanţii sexului opus, întrucât pentru ei, a te căsători este egal cu a deveni un om fără viitor, fără idealuri, un om chinuit.

- Cazul părinţilor multipli. În urma unor divorţuri succesive, copii ajung să fie educaţi de mai multe mame şi taţi, cu stiluri şi reguli care se bat uneori cap în cap.

- Instalarea tendinţei continue de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc, apare aşa-numitul, pericol al instabilităţii conjugale.

Familia divorţată face parte din categoria largă a familiilor dezorganizate.

Irina Novac, psiholog

Divorţul şi copiii

Multor părinţi li se pare, că divorţând, îi privează pe copii, pe viitor de probleme, dar deseori sporesc sentimentul de insucces şi provoacă căderi morale.

Pentru a trece mai uşor peste trauma divorţului, copilul trebuie să păstreze pe cȃt posibil relaţii satisfăcătoare atât cu tata, cât şi cu mama. Discutând cu clientul care se află în procesul de divorţ, este important ca acesta să fie orientat spre faptul ca părintele care va trăi separat de copil (deseori acesta este tatăl), să participe maximum la educarea lui. Din fericire, sunt tot mai puţine femei care insistă asupra limitării contactelor copilului cu tatăl, plecat din familie, pentru că acesta din urmă „să nu-l influenţeze negativ”. Acest lucru este clar vizibil îndeosebi în situaţiile când apare „un tată nou”, adică mama se recăsătoreşte. Consilierul poate să discute cu clientul, în mod special, cum să organizeze pentru copil situaţia cu „doi tătici”, pentru a nu crea o problemă în plus acestuia. În această situaţie foarte mult depinde de părinţi: dacă ei nu se vor învinovăţi reciproc şi nu-l vor monta pe copil împotriva celuilalt, fiind cu el foarte sinceri, copilul se va acomoda destul de uşor.

Din păcate, părinţilor deseori li se pare că ascunzând divorţul de copil până în ultimul moment, ei cred că îl protejează de emoţii şi frământări în plus. În acest caz, consilierul-psiholog îi arată clientului ce anume simte şi trăieşte cu adevărat copilul. Deseori chiar însuşi comportamentul copilului – susceptibilitatea sporită, irascibilitatea, indispoziţia - indică faptul că ceva se întâmplă în sufletul lui. În cazul lipsei de informaţie despre ceea ce-i frământă pe părinţi, chiar şi cel mai mic copil va intui că se petrece ceva în neregulă, deseori imaginându-şi situaţia mult mai îngrozitoare decât este în realitate. Trebuie să li se explice părinţilor că copiii percep evenimentele orientându-se după reacţiilor adulţilor. Astfel, dacă mama percepe evenimentul ca pe o tragedie, este de aşteptat ca şi copilul să simtă la fel. Din acest punct de vedere părinţii, cel puţin pentru binele copilului, nu trebuie să se fixeze asupra aspectelor negative ale situaţiei trăite.

Deseori se pune problema modului de a-i comunica mai eficient copilului despre ceea ce se întâmplă. Ceea ce ei trebuie să audă ar putea să sune în felul următor: “Nouă, mamei şi tatei, ne este dificil să locuim împreună şi am decis să stăm separat unul de celalat, dar sperăm, că acest fapt n-o să aibă consecinţe negative asupra relaţiilor dintre noi. Ambii te iubim foarte mult şi vom continua să te iubim la fel de mult ca şi mai înainte”. Ultima frază este deosebit de importantă, deoarece pentru copil relaţia lui cu părinţii are o semnificaţie deosebită. Mai ales că temerile şi trăirile legate de divorţ, sunt determinate, în mare măsura, de vârsta copilului şi la o anumită etapă a vieţii copii sunt chiar predispuşi să-şi asume vina pentru ceea ce se întâmplă.

Organizarea contactelor copilului cu ambii părinţi, după divorţ, este o sarcină deosebit de importantă. Prin multitudinea de discuţii şi dezbateri care au avut loc în anii precedenţi în Occident, s-a ajuns la concluzia că tendinţa de a echilibra aportul în educarea copiilor părinţilor divorţaţi este întrutotul spre binele copilului.

Irina Novac, psiholog