AUTOMUTILAREA - De ce îmi fac rău singură ?

„Mi-am făcut tăieturi atît de mari la încheieturile mîinilor,
că a trebuit să merg la spital. Atunci îi spusesem medicului
că m-am tăiat într-o sticlă, lucru adevărat de-altfel,
dar nu i-am zis că o făcusem intenţionat.”
Sorina, 17 ani.

„Îmi provoc răni de la 11 ani. Ştiam că aceasta este un
mare păcat, dar nici chiar acest gând nu m-a oprit
să-mi fac rău singură.”
Lavinia, 20 ani.

Poate şi tu cunoşti pe cineva cu un comportament asemănător cu al acestor domnişoare. Ar putea fi o colegă de şcoală, cunoscută sau chiar fratele ori sora ta. Sau poate tu eşti în această situaţie. Astăzi, în întreaga lume, mulţi oameni, în mare parte tinerii, îşi fac rău singuri în multe moduri: tăindu-se, lovindu-se, arzîndu-se etc., provocîndu-şi durere şi suferinţă.

Îşi fac rău în mod intenţionat? În trecut, mulţi oameni ar fi considerat un asemenea comportament o modă excentrică sau o oarecare sectă. În ultimii ani însă, se cunosc tot mai multe despre automutilare, iar medicii clinicieni spun că fenomenul ia amploare.
Deşi este rareori fatală, automutilarea este periculoasă. Drept exemplu poate servi cazul lui Anei : „Cînd mă tai folosesc o lamă; am ajuns de două ori la spital, iar odată chiar la urgenţă.” Ca mulţi alţii care suferă de această tulburare, Ana a continuat să-şi facă rău singură chiar şi cînd a devenit adultă. „Fac asta de la 15 ani, iar acum am 30”, mărturiseşte ea.

Cine se automutilează? Cei care practică automutilarea fac parte din mai multe categorii. Unii provin din familii cu probleme, alţii însă din familii fericite şi stabile. Unii dintre ei au rezultate slabe la învăţătură, mulţi însă, sînt elevi foarte buni. De regulă, este dificil de depistat persoanele cu un astfel de comportament, deoarece ele îşi ascund suferinţa. Mai mult, nu toţi îşi fac rău în aceeaşi măsură; unii practică automutilarea mai rar, alţii – cam de două ori pe zi. Este interesant faptul că numărul băieţilor cu un astfel de comportament este în creştere, însă totuşi, această practică se observă cu precădere în rîndul tinerelor adolescente.
Chiar dacă sînt atît de diferite, aceste persoane au şi ceva în comun. Adolescenţii care se automutilează, se simt adesea slabi, nu reuşesc să-şi exprime sentimentele, se simt singuri sau neglijaţi, sînt anxioşi şi au un respect de sine scăzut.
La prima vedere s-ar părea că această descriere s-ar potrivi aproape oricărui tînăr care, în timp ce se maturizează, se confruntă cu temeri şi sentimente de nesiguranţă. Însă pentru persoana care se automutilează, lupta este deosebit de dificilă. Deoarece, cînd se destăinuieşte unui prieten, nu reuşeşte să-şi exprime sentimentele ce o frămîntă, presiunile de la şcoală, responsabilităţile de la serviciu sau conflictele din familie par să o copleşească. Şi pentru că nu mai vede nici o soluţie, iar tensiunea pare de nesuportat, în cele din urmă descoperă un lucru: rănindu-se fizic, chinul sufletesc devine mai suportabil, şi cel puţin pentru un moment, simte că poate merge mai departe. Este ca şi în cazul cînd ai o durere chinuitoare simţi nevoia să recurgi la o altă durere fizică, doar ca s-o uiţi pe cea dintîi. Iată de ce o astfel de persoană a spus că automutilarea este „un medicament pentru temerile mele”.

Metodă de luptă contra stresului. Cei care nu cunosc nimic despre această tulburare ar putea crede că o persoană care îşi face rău singură încearcă de fapt să se sinucidă. Adevărul e că de obicei, încearcă doar să pună capăt durerii, nicidecum vieţii. Prin urmare, potrivit unei lucrări de referinţă, automutilarea este mai degrabă „un colac de salvare” decît o modalitate de sinucidere.
S-a constatat că mulţi dintre cei ce-şi fac rău singuri au suferit un anumit tip de traumă, de exemplu au fost abuzaţi sau neglijaţi în copilărie. În alte cazuri poate fi un conflict în familie ori de un părinte alcoolic. La alţii cauza poate fi o boală psihică.

Ar putea fi şi alte probleme. De exemplu Gabi era victima perfecţionismului autocritic, şi chiar dacă nu făcuse greşeli grave, ea se lupta cu un sentiment exagerat de vinovăţie din cauza imperfecţiunilor ei. „Mă gîndeam că trebuie să fiu severă cu mine. În mintea mea, automutilarea nu este decît autodisciplină. Iar autodisciplinarea mea însemna să mă trag de păr, să-mi fac tăieturi şi zgȃrȃituri, să mă lovesc, să-mi fac vȃnătăi urîte şi chiar să mă pedepsesc prin a-mi ţine mîna în apă foarte fierbinte, stȃnd afară în ger sau stînd flămîndă o zi întreagă.” În cazul Gabrielei, automutilarea reflectă un dezgust profund faţă de propria persoană; „Îmi doream să sufăr pentru că mă uram foarte mult” – mărturiseşte ea.

În general, cei care îşi fac rău singuri doresc să se oprească, dar le este foarte greu. Ei au mare nevoie de înţelegerea familiei, de un prieten bun şi nu în ultimul rȃnd de un specialist care să-i ajute să renunţe la obiceiul de a-şi face rău.

Irina Novac, psiholog

Ce este Dragostea?

Dragostea este mai mult decît o emoţie, şi presupune mult mai mult decît un sentiment plăcut...

De Dragoste trebuie să ne apropiem prin "negativ" nu prin "pozitiv". De vreme ce dragostea este necunoscută, trebuie să ajungem la ea înlăturînd necunoscutul. Iar necunoscutul nu va putea fi descoperit decît de o minte plină de cunoscut.
Ceea ce noi facem zi de zi este descoperirea valorilor cunoscutului, contemplarea cunoscutului. Cînd acesta este contemplat cu puritate, fără condamnare, mintea se eliberează de el şi atunci vom şti ce este dragostea.

Evident că dragostea nu este un sentiment.
Dragostea nu înseamnă posedarea unei persoane. Din posesiune se naşte gelozia – Ce se întȃmplă daca îl pierd ? – simt un gol sufletesc, mă simt pierdut şi atunci îmi legalizez proprietatea: îl țin pe el sau pe ea. Din faptul de a lua, de a poseda această persoană se nasc gelozia, teama și toate conflictele nenumărate care izbucnesc din posesiune.

A fi plini de emoție nu este dragoste pentru că o persoană sentimentală poate fi crudă cînd nu îi sunt împărtăşite emoţiile cînd sentimentele sale nu-şi găsesc uşurarea dorită. O persoană emotivă poate fi împinsă spre ură, război, masacru.

Iertarea este dragoste ? Este dacă şi în acest caz se realizează dăruirea de Sine. Spunînd te iert tot eu rămîn figura centrală; eu sunt important, eu sunt cel care iartă. Atîta timp cît va subzista atitudinea de iertare, eu voi fi cel important şi nu cel care - se presupune – m-a insultat. Astfel atunci cînd acumulez resentimente şi apoi trec peste ele prin ceea ce în mod curent se cheamă iertare, nu este dragoste.
Cine iubeşte nu are duşmănii şi este total indiferent faţă de aceste lucruri. Simpatia, iertarea, relaţia, posesiunea, gelozia şi teama: toate astea nu înseamnă dragoste. Toate acestea aparţin minţii şi atît timp cît mintea rămîne arbitru, nu există dragoste. Mintea va putea doar corupe dragostea, nu va putea să o facă să se nască, nu va putea să-i confere frumuseţe.

Se poate scrie o poezie despre dragoste, dar nu e dragoste...
Evident, nu există dragoste atunci cînd nu există respect real pentru celălalt. Cei mai mulţi dintre noi suntem politicoşi, respectuoşi, generoşi mai ales faţă de cine e mai presus de noi, dar mult mai rar ne purtăm astfel faţă de cine ne este inferior ierarhic. Cei mai mulţi oameni nu sunt nici respectuoşi, nici miloşi, nici generoşi. Suntem posesivi, plini de sentimentalism şi de emotivitate, putem adopta orice soluţie, omorul, masacrul, jaful, pe baza unei intenţii nebuneşti.
Astfel cum ar putea exista dragostea ?

Dragostea va putea fi cunoscută numai atunci cînd nu vom poseda, cînd nu vom cădea pradă emoţiilor, nici dacă e vorba de a fi devotaţi cuiva, pentru că acest devotament este o implorare, o căutare în diferite forme. De multe ori respectul este pur şi simplu datorat faptului că se doreşte ceva, acesta e respectul care provine din frică. Atunci cînd respectul e într-adevăr sincer, se manifestă atît faţă de cei inferiori, cît şi de cei superiori.
Cȃt de puţini dintre noi sunt generoşi sau miloşi, cȃţi de puţini iartă cu adevărat ! Noi suntem generoşi atunci cînd ne convine, suntem miloşi cînd ne putem aştepta la ceva în schimb. Cînd aceste recompense dispar, cînd nu ne mai ocupă mintea, iar lucrurile din mintea noastră nu ne mai umplu sufletul, abia atunci există dragoste. Și numai dragostea poate transforma nebunia lumii, nu sistemele, nu teoria. Vom iubi cu adevărat cînd nu vom fi nici invidioși, nici insensibili, cînd vom nutri respect, cînd vom simți milă și compasiune.

La dragoste nu te poți gȃndi; dragostea nu se poate cultiva, nu se poate practica. Practicarea iubirii, a fraternității rămȃne întotdeauna în zona minții și de aceea nu sunt dragoste, dar, cînd toate acestea au ajuns la sfîrșit, atunci se naște dragostea și numai atunci se cunoaște, se știe ce este dragostea.

Dragostea nu e cantitativă ci calitativă. Nu ajută să spui Iubesc pe toată lumea : cînd știi să iubești, fie și o singură persoană atunci știi cum să-i iubești pe toți. Dar cum nu știm, în general, cum să iubim o singură persoană dragostea noastă pentru umanitate este iluzorie.

Cînd iubești, nu e vorba de una sau mai multe persoane, ci doar de Dragoste. Numai atunci cînd va exista dragoste toate problemele noastre se vor putea rezolva și numai atunci vom putea cunoaște Beatitudinea!

Irina Novac, psiholog