De ce ne îndragostim ?

Ce ne face să ne îndrăgostim ?
Există mai multe feluri de dragoste, de la cea tumultoasă și imprevizibilă – ca o lovitură de trăsnet – la cea care se instaurează încet-încet, crescînd în sufletul nostru fără să ne dăm seama.

Cele 8 porunci ale dragostei

Îndrăgostirea este aproape întotdeauna o auto-expansiune a Sinelui. Îndrăgostitul vrea „să-și anexeze” obiectul dragostei sale, tinde să intre în posesia lui într-o măsură mai mare sau mai mică, dar oricum relevantă. Afirmă că vrea fericirea și bucuria celuilalt, dar în realitate vrea propria fericire și bucurie. Deaceea pe locul 1 este porunca: Să nu abuzezi !
Aceasta înseamnă că auto-expansiunea Sinelui trebuie să se auto-limiteze: dorința de a-l anexa pe celălat trebuie să-și găsească o limită în respectul pentru celălalt. Porunca 2: Respectă-l pe celălalt !
Într-un cuplu a-l respecta pe celălalt înseamnă: să-i respecţi obiceiurile, ideile şi opiniile atît cele religioase cît și cele culturale şi politice, să-i respecţi preferinţele climatice, să-i respecţi mai ales înclinaţiile şi expansiunea sentimentală şi sexuală, fără să crezi că preferinţele tale sunt prin ele însele, simbolul adevărului revelat. Toate acestea nu trebuie să rezulte dintr-o impunere constantă, dintr-un fel de autosupraveghere continuă care, ca atare, ar sfȃrşi prin a înlătura orice seninătate a raportului. De aceea a 3 poruncă: Înţelege-l pe celălalt !
În primele momente ale îndrăgostirii e greu ca partenerii să se simtă distanţi: entuziasmul descoperirii, numeroasele lucruri pe care au a şi le spune, puternica tensiune sentimentală şi senzuală fac să se creadă că totul merge perfect şi că nu există nici un dezacord. Apoi pe măsură ce cunoaşterea reciprocă – aparent – aprofundează, încep să se ridice zidul neînţelegerii: unul nu înţelege ce simte celălalt şi, mai rău, nu face nici un efort real pentru a înţelege. Dacă unul din parteneri are păreri politice sau culturale diferite, celălalt se limitează, cel mult, să suporte acest lucru fără a încerca să-l împiedice, dar nu face efortul de a înţelege de ce anume celălalt gȃndeşte aşa, şi cu atît mai puţin, nu încearcă să împărtaşească punctul de vedere al celuilalt, pentru a vedea dacă celălalt nu are dreptate din întîmplare. La fel pentru raporturile sentimentale şi sexuale: dacă nu vreau să fiu sărutată sau să fac dragoste atît de des, de ce se întîmplă aşa ? Părerea partenerului dezamăgit este, de regulă, că vina este a celuilalt şi a nu încerca să-l constrîngi e o dovadă de civilizaţie. Dar aceasta nu are nimic de-a face cu dragostea: se datorează pur şi simplu faptului că autoexpansiunea sinelui întîlneşte obstacole. Dar a înţelege, înseamnă a încerca să vezi motivul pentru care celălalt se comportă într-un anumit fel, şi a te întreba dacă şi în ce măsură comportamentul tău e greşit şi nu reuşeşte să obţină rezultate pozitive. În cazul în care înţelegerea reciprocă nu există sau nu există într-o măsură suficientă trebuie încercată evitarea apariţiei unui adevărat antagonism.
La aceasta se ajunge într-un singur fel: chiar dacă celălat greşeşte faţă de noi e nevoie să ne amintim de a 4 poruncă: Iartă !
A ierta însă nu înseamnă a te pune în poziţia celui care spune: Eu sunt mărinimosul care iartă, eu sunt figura centrală, procesul meu de autoexpansiune a întîlnit un obstacol, dar eu, în loc să declar război, iert cu mărinimie. Aceasta nu înseamnă iertare. Să ierţi înseamnă să te pui pe acelaşi plan cu celălălalt, gîndindu-te în primul rînd că, dacă tu ierţi, şi celălalt te iartă pe tine, şi în cele din urmă, nu se ştie dacă e mai mult ceea ce tu ierţi lui sau ceea ce ţi se iartă.
Iertarea ta nu este deci o favoare pe care o faci din bunătate, ci un schimb de iertare corespunzătoare care ţi se oferă la rîndul ei nu din bunătate celuilalt, ci dintr-un schimb liber şi conştient care are loc pe planul parităţii. Iertarea nu trebuie hotărîtă de minte, nu trebuie să fie un act al eului intelectual: trebuie să fie o mişcare spontană, o pasiune care ca toate pasiunile, izbucneşte din eul afectiv-caracterial, din suflet şi nu din minte. Deaceea atîta timp cît mintea domină nu există dragoste. Dragostea apare doar atunci cînd domnia minţii încetează.
Iar cînd iertarea a intervenit pentru a evita înălţarea unui zid şi declararea războiului, trebuie să ne amintim a 5 poruncă: Uită !
Dacă se consideră conceptul de iertare nu ca o concesie generoasă, ci ca un schimb liber între părţi care, oricum au întotdeauna cîte ceva să-şi reproşeze, atunci iertarea trebuie urmată de uitarea absolută, de ambele părţi.

Faptul de a uita este pe lîngă o regulă de atitudine practică, şi o direcţie de meditaţie care aduce în prim plan porunc: Să nu răscoleşti trecutul !
Nu trebuie niciodată să răscoleşti, nici să te compari cu trecutul. Nu se fac comparaţii nici în plus nici în minus. În cadrul cuplului nu trebuie să te gîndeşti niciodată la primele momente, pentru că te gîndeşti întotdeauna cu nostalgie, pentru că trecutul are întotdeauna fascinaţia sa, pentru că ceea ce a fost pare întotdeauna mai frumos decît ceea ce este acum. Deci nu trebuie să-ţi faci niciodată o schemă a paradisului pierdut, pentru că atunci încep incriminările şi acuzaţiile. Nu permite trecutului să sufoce prezentul.
”Oamenii – spunea Pascal, nu ştiu niciodată să se bucure de prezent, pentru că îl întunecă cu umbrele trecutului sau îl învăluie îi ceţurile viitorului”. Deci trebuie să trezeşti prezentul fără să răscoleşti trecutul. Trăirea prezentului înseamnă și – iată a 7 poruncă: Trăirea transformării !
Dragostea este starea în care procesul gîndirii a încetat complet ca timp. Acolo unde există dragoste, există transformare clipă de clipă. Dar o minte care doreşte o transformare în viitor sau care urmăreşte transformarea ca scop ultim nu va găsi niciodată adevărul, pentru că adevărul e ceva ce trebuie descoperit clipă de clipă, continuu, şi nu atins prin acumulare. Nu se poate descoperi noul dacă se înaintează sub apăsarea a ceea ce e vechi; pentru a descoperi noul, eternul în prezent, clipă de clipă, e nevoie de o minte foarte trează, care să nu-şi prefigureze un rezultat definit; beatitudinea desăvîrşită a împlinirii se petrece clipă de clipă. Dacă cineva încearcă să se transforme, gîndeşte încă în termenii devenirii, iar ceea ce devine nu va cunoaşte niciodată ceea ce este. Adevărul este clipă de clipă iar fericirea în viitor nu e fericire: fericirea este starea de a fi în afara timpului. Fericirea se găseşte clipă de clipă într-un surîs, într-o lacrimă, sub un petic de soare, la umbra unei frunze, în gîndirea care rătăceşte singură ici şi colo şi în deplinătatea dragostei. În plan practic, a trăi transformarea în cadrul cuplului înseamnă a nu te baza pe trecut şi a nu-ţi prefigura ţinte precise în viitor.
A trăi transformarea înseamnă pur şi simplu a trăi clipa pentru ea însăşi, cu o disponibilitatea mereu nouă a gîndirii şi sentimentelor: prin aceasta se realizează dragostea care continuă şi creşte. Desigur, nu e sarcină uşoară şi, pentru a reuşi – spontan, se înţelege, nu ca o treabă de făcut -, trebuie ca alegerea liberă a sufletului uman să fie pe deplin în măsură de a se manifesta. Libertatea alegerii, supremă proprietate a spiritulu, este adesea compromisă şi întunecată de factori de intoxicare şi de boală psihofizică.
Trăirea transformării în deplina libertate a alegerii înseamnă şi – a 8 poruncă: Visează !

Krishnamurti spune:,,Atîta timp cît există minte nu există dragoste”. Aşa cum visul în somn este manifestarea inconştientului – a ne-minţii - , tot aşa în limbajul dragostei, visul este expresia ne-minţii, a depăşirii barierei limitative care împiedică deplina dezvoltare a dragostei. Dar ce înseamnă a visa ? Toţi îndrăgostiţii vorbesc despre ,,vis” : te-am visat, visez ochii tăi, am visat că eram departe într-un paradis terestru în care eram doar noi, te-am visat în lumina lunei, pe zăpadă, în valurile mării, într-un cuvînt, peste tot... Dar faptul de a visa în acest fel rămîne steril dacă nu cauţi să ,,trăieşti cumva visul” evadînd din realitate. Să trăieşi visul însemnă să transpui sinele în non-sine, să-l transpui pe unul în celălalt, dărȃmȃnd pentru un moment bariera solidă a eului protagonist.
Prin Sine Krishnamurti înţelege: ideea, memoria, rezultatul, experienţa, diversele forme de intenţii ce pot fi definite sau nu, efortul conştient de a fi sau a nu fi, memoria acumulată a inconştientului, a rasei, a grupului, a individului, a clanului şi toate acestea în ansamblu, fie ele proiectate dinamic spre exterior ca acţiune sau proiectate în plan spiritual ca virtute: sinele este angajarea la toate acestea. În el este inclusă competiţia, dorinţa de a fi mai mult. Sinele este întregul proces al acestora şi, cînd ne găsim în faţa lui, ştim concret că e ceva rău. Termenul de rău, autorul îl foloseşte intenţionat, pentru că sinele divizează: sinele e închis în el însuşi. Oricît de nobile ar fi, acţiunile lui separă şi izolează. Toate aceastea ne sunt cunoscute şi acele momente extraordinare în care sinele nu există, în care nu există sentimentul de efort şi de oboseală, şi care au loc numai atunci cînd există dragoste.

Astfel, dragostea este singurul moment din viaţa omului în care Sinele este uitat sau, mai bine zis, depăşit.

Problema esenţială este acea de a prelungi aceste străfulgerări, aceste stări de graţie. Aparenţa cerută şi impusă a dragostei este chiar mai rea decît absenţa ei. Pentru a prelungi starea de graţie a dragostei trebuie sa visezi, trebuie ca mintea să cedeze sufletului, și ca sufletul să rătăceasă în libertate şi în libertate să încerce să trăiască starea de ”Anulare a Sinelui”.

Irina Novac, psiholog