Cum se explică apariția dependenței de jocuri de noroc, și ce modalități de tratament există?

Dependența de Jocurile de noroc este la fel de grea și gravă ca oricare altă dependență, acestea fiind totuși tratate ca fiind jocuri de divertisment, fiind acceptate și tolerate social.
Ele implică un comportament de risc, care oferă jucătorului iluzia de control, și purtător de noroc.
Însă, orice comportament practicat în exces, duce la depășirea barierei dintre normal și pathologic.
Și dacă ”jucătorul social” joacă doar pentru distracție, cel ”profesionist” pariază pentru a face bani, oprindu-se atunci cînd cîștigă, atunci jucătorul care face dependență – adică ”jucătorul patologic”, este cel care este condus de stimuli emoționali și de euforia în momentul cîștigului. Acesta are deci o dependență emoțională față de joc, iar pentru a fi mereu stimulat, își riscă sume din ce în ce mai mari. Cei care fac aceasta dependență nu își pot controla impulsul de a juca, și de a risca, chiar dacă acest lucru îl afectează foarte mult pe el sau familia acestuia. Așadar, se poate transforma în acțiune compulsivă, deci joc compulsiv, sau joc de șansă patologic, aceasta fiind o gravă tulburare de control al impulsurilor. Cei care cad mai frecvent în astfel de afecțiuni, sunt persoanele cu personalitate de tip obsesiv-compulsiv.
Pentru ajutor de regulă apelează familia dependentului, care suferă cel mai mult, și care are nevoie de consiliere psihologică axată pe suport. Iar pentru eficiență, sunt binevenite programele de tratament psihoterapeutic de grup, sau individual, structurate în mai multe etape, în care pacientului i se identifică și crează o strategie individuală, apoi i se întărește decizia de a a renunța la joc. Cea mai grea etapă este cea de acceptare a faptului că persoana are această problemă. Eficiența tratamentului psihologic este în funcție de gradul de motivație, și resursele persoanei ce se confruntă cu o astfel de problemă.

Irina Novac, psiholog

Consilierea psihologică – identificarea psiho-soluțiilor la problemele din interior

”Câteodată, poveștile fac realitatea,
așa ajung ele să ne fie mai de folos decît faptele”
Salman Rushdie

- Care sunt cauzele ce duc la apariţia problemelor psihologice?
Fiecare persoană are o anumita vulnerabilitate psihică sau emoțională, care ține de structura temperamentală, și caracterială, pe care o dezvoltă sau o diminuează pe parcusul întregii vieți. Deasemenea aceasta sensibilitate este mai dezvoltată la persoanele de tip senzitiv, emotiv, dar ea poate fi dobîndită ca rezultat al unor convingeri și atitudini negative sau disfuncționale, în urma interacțiunii cu ceilalți, și a efectelor pe care le produc acestea. Cu alte cuvinte, problemele apar în contactul nostru cu ceilalți, în relațiile de comunicare. Oamenii luați separați, sunt minunați, dar dacă sunt puși să interacționeze, încep să apară și dificultățile. Să nu uităm însă că, omul este mai mult decît problema sa ! La baza vulnerabilității psihologice se află un nucleu de cogniții iraționale, sau ceea ce numim o gîndire negativă, de genul: Nimeni nu mă iubește, Nu sunt utilă, N-am să am succes etc pe care le învățăm în urma experiențelor noastre. Iar aceste vulnerabilități emoționale, cînd se ciocnesc cu animite situații tensionante cum ar fi: conflictele, frustrările, presiunea timpului, suprasolicitările, schimbările bruște, incertitudinea, stresul, etc dezechilibrează persoana. Respectiv, încep problemele psihologice: sentimente de vină, emoții negative greu de controlat, insatisfacție persoanală, îngrijorări, stări depresive, anxioase, neîncredere în sine, iritabilitate, comportament agresiv etc. Toate aceste probleme afectează sănătatea mintală, dar dacă ele durează în timp, și sănătatea fizică reacționează dezvoltînd simptome și dereglări la nivel de organe și sisteme fiziologice. Astfel somatizăm emoțiile noastre...


- Cât este de necesară consultanţa unui psiholog în cazul apariţiei unor dereglări, probleme?
Să asculți persoana care se confruntă cu o dificultate, care se află în impas, și să-i acorzi înteaga ta atenție este unul din darurile cele mai valoroase pe care i le poți face persoanei respective. De cele mai multe ori, clientul vine în consiliere confuz și dezorganizat. Faptele situației pot fi prezentate neclar. Emoțiile pot fi ascunse sau ele pot fi atît de puternice că nimic altceva nu mai contează. Și rolul psihologului-consilier, este de al asculta și de a ajuta clientul să-și separe faptele și sentimentele și să organizeze aceste fapte și sentimente într-un patern semnificativ, funcțional. Dacă o persoană cu o problemă psihologică este ascultată și asistată de un specialist, de cele mai multe ori aceasta își va găsi singur soluția la problema sa. Rolul fundamental al psihologului-consilier este să asculte clienții săi și să le evidențieze competențele, forțele proprii, sau resusele interne. Orice om are probleme sau obstacole greu de depășit, dar el are și resurse pentru a învinge. Experiențele acumulate sunt adevărate resurse interne, dar cea mai mare resursa umană este capacitatea de a învăța. Celebrul Milton Erikson spunea că ”Omul are totul pentru ași rezolva problemele sale”.
Mai este un aspect pe care l-am observat în activitatea de lucru, și anume acela că oamenii renunță în principiu destul de greu la suferința sau problema lor. Este binecunoscut beneficiul secundar al simptomului, cînd omul are mici „avantaje” de pe urma afecțiunii sale, altfel simptomul nu s-ar repeta sau nu s-ar menține, dar și din frica de schimbare, sau perspectiva necunoscutului, oamenii preferă suferința, aceasta fiindu-le familiară. Paradoxal !




- Este rentabil să fii psiholog în Moldova ?
Ca și în oricare domeniu, există un specific referitor la remunerare sau investiția care se cere pentru obținerea unor rezultate bune. A deveni un psiholog practician necesită multe investiții de timp, de bani, de implicație personală și încredere în ceea ce faci. Mă bucură ca domeniul psihologiei a început să cîștige teren, valoare și la noi în țară. Oamenii descoperă beneficiul și rolul terapeutic al discuției cu psihologul în problemele lor, sau găsesc tot mai multe explicații de natură psihologică la ”repetiția” problemelor lor... Sunt din ce în ce mai multe proiecte care implică competențele psihologului și iata imaginiea acestui specialist ajunge să fie perceput ca necesitate primordială în echipele de lucru. Nu pot spune cît de rentabil este și la capitotolul bani... Știu doar că dacă te dăruiești 100% în ceea ce faci, obții rezultate înalte, deci și bani ...


- Cam ce persoane se adresează la dumneavoastră şi cu ce probleme?
Păi de cele mai multe ori la cabinet vin persoane care au probleme de relaționare – fie cu partenerul de viață, cu colegul de serviciu, sau șeful, cu copiii sau cu orice alt om semnificativ din viața lui. Deasemenea tot mai frecvente sunt și tulburările de anxietate, atacurile de panică, și tot felul de frici interne care stopează persoana să avanseze în activitatea sa. În cabinetul de consiliere își găsesc cu succes rezolvarea problemelor copiilor – balbism, enurezis, hiperactivitate, comportament disfuncțional, dezechilibru emoțional în urma separării părinților etc. Tot mai des se adresează și persoane care sunt în căutarea jumătății, deci a partenerului de viață, și nu reușesc să deslușească unde e acel obstacol care împiedică implicarea lor într-o relație. etc


- Cât durează în mediu tratamentul și cât costa acesta, şedinţele?
Consilierea psihologică e diferită de psihoterapie, anume prin frecvența ședințelor... Dacă o psihoterapie durează cel puțin 3-6 luni, ajungînd chiar și la 1-2 ani, atunci consilierea e mai degrabă acea ”sfătuire” cu consilierul tău în privința a ceea ce te macină în prezent, aici și acum... Sunt cazuri cînd unei persoane îi este suficientă chiar și o singură ședință, în care se lămurește, sau își explică situația în care s-a pomenit, iar detașîndu-se de emoția care l-a copleșit, reușește să vadă și soluții de otimizare... Deci acolo unde vedea doar problemă, cu ajutorul psihologului, descoperă că sunt șanse de a se simți bine. Unele cazuri, cum ar fi afecțiunile de anxietate, stările depresive, problemele de cuplu, necesită mai multe ședințe, cel puțin 8-10 cu o frecvență de odată în săptămînă... La fel este și în cazul copiilor, cînd pentru a construi metafora terapeutică eficientă, este nevoie de cîteva ședințe pentru a identifica cadrul probemei și credințele copilului. Este important să precizez că în consiliere psihologică nu există regula de a reveni, decît doar atunci cînd clientul are nevoia să continuie... Deci totul este la discreția persoanei care solicită această discuție și acest cadru terapeutic. Iar referitor la costul ședințelor, prețul variază de la 150-250 lei ședința. Prețul poate crește în funcție de calificarea și competențele specialistului.


- Cu cine se lucrează cel mai greu?
Cei mai dificili clienți sunt cei ”trimiși”, deci clientul care nu consideră că are o problemă, dar din cauza căruia cei din jur au probleme.... Acest tip de client este absent și total nepregătit pentru a participa și a se implica în conversația terapeutică, dar pentru a-i împăca pe cei ”de-acasă”, vine cu prezența fizică, dar e absent total ca persoana care vrea să lucreze cu sine. Deci, omul ca să se prezinte la psiholog, nu e suficient să aibă o probelemă, dar e necesar ca el să fie conștient că o are, și că aceasta îi afectează calitatea vieții sale, și a celor din jurul său, oameni dragi, familie, prieteni, colegi, etc. Apoi mai este dificil de a lucra cu pacienții depresivi, sau care au o stare depresivă de lungă durată, pentru că ei intră în ședințe cu un tonus energetic scăzut... și în astfel de cazuri, e mai dificil de a accesa resursele interne ale clientului.. necesită mai mult timp, respectiv rezultatele apar după mai multe ședințe de lucru. În general, orice persoană care vine la mine, din start, o văd foarte puternică, prin însăși faptul că are curajul de a se împărtăși și a recunoaște că are o problemă care se referă strict la persoana sa. Cu astfel de clienți, obțin rezultate pozitive întotdeauna!


- Puteți face o diferență între clienții străini și cei din țară?
Nu pot spune cum este clientul psihologului din alte țări...poate e cu mai puține prejudecăți, e mai deschis și mai pregătit pentru consilierea psihologică... Clientul de la noi e mai sceptic privind intervenția ”fără bisturiu”, considerînd că doar în cazul unui tratament vizibil, scris sub formă de recetă, vor fi și rezultatele, deci are credibilitate în modelul medical de tip tradițional... E mai greu să crezi că doar vorbind despre ceea ce te afectează, se va produce acea ușurare pe care o are un analgezic în situația de durere fizică... Cei care au descoperit acest lucru, vor merge regulat la psiholog, pentru a se lămuri și a-și dezvolta abilități psiho-comportamentale, emoționale și cognitive de rezolvare a impasului existențial în care se pomenește pe drumul vieții sale...


- Cum credeți, care este nivelul de asigurare al instituțiilor ce necesită psihologi: materiniate, spitale, școli etc. cu cadre specialzate în psihologie?
Profesia de psiholog reprezintă un interes din ce în ce mai mare din partea tuturor. Se observă o orientare către studiile psihologice atît din partea tinerilor, cît și din partea adulților ce vor să-și construiască noi activități profesionale. Deasemenea, părinții manifestă un mare interes pentru psihologie, pentru a ști cum să se ocupe de copiii lor. Deasemenea, în spitale, maternități, sunt extrem de importanți psihologii clinicieni. Însă, în aceste instituții, încă nu se asigură condițiile optime sau cadrul cel mai bun pentru ca intervențiile psihologului să fie corect realizate. Deaceea, psihologul este poziționat spre lateral, fiind prost plătit, și cu un statut nedefinit, care demotivează specialistul începător...


- Cum credeți, pentru moldoveni vizita la psiholog este un lux sau o rușine?
Aș vrea să precizez că dincolo de ușa cabinetului psihologic, orice persoană va fi întîmpinată de o față zîmbitoare, caldă și prietenoasă, iar fotoliile confortabile, vor ajuta pe oricine să lase rușinea acasă... Vizita la psiholog ar fi o necesitate în cazul în care persoana se percepe oarecum diferită, și această diferență o plasează în dezavantaj față de ceilalți, în ceea ce i se întîmplă și nu găsește înțelegere la cei din jur, asta poate determina realmente rușine, și acest sentiment și o aduce la psiholog... Ei au nevoie să vorbească despre această diferență, fără a se simți jenați, rușinați sau judecați. A veni la psiholog, este o hrană de liniște, de refacere interioară, de schimbare și dezvoltare personală... Acest lucru nu e lux, și nici rușine – este o nevoie umană !

Irina Novac, psiholog

Sfârşitul cuplului marital prin divorţ

Omenirea se confruntă de milenii cu problema bucuriei şi suferinţei prin iubire, recunoscând din cele mai vechi timpuri valenţele ei vindecătoare, dar şi forţa, nu de puţine ori devastatoare pentru psihicul uman, atunci când iubirea apare neîndoielnic amputată, răvăşită, neîmplinită, nefinalizată.

Acţiunea judecătorească pentru desfacerea oficială a căsătoriei poate duce la unele consecinţe imediate, directe cât şi la unele indirecte, care se conturează după o anumită perioadă de timp de la pronunţarea divorţului.

În ceea ce priveşte ansamblul urmărilor imediate sunt menţionate:

- Psihotraumatizarea partenerilor în urma şirului neîntrerupt de neînţelegeri dintre ei, precum şi în urma divulgării publice a unor aspecte ale vieţii conjugale;

- Psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorţului când pot fi solicitaţi de unul din părinţi să coalizeze împotriva celuilalt părinte; de asemenea dacă a implinit 10 ani, în faţa instanţei trebuie să-şi exprime opţiunea în vederea rămânerii cu unul din părinţi;

- Îndepărtarea efectivă a copiilor de unul dintre părinţi;

- Separarea de unele lucururi comune, care aveau o anumită rezonanţă emoţional-afectivă.

În ceea ce priveşte consecinţele indirecte, cele care nu se văd pe moment, dar care lasă urme adânci, amintim:

- Comportamentul deviant al copiilor. Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. De asemenea se poate ajunge şi la anumite tulburări psihice.

- Aversiune faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie. Copii vor ajunge să perceapă deformat locul şi rolul căsătoriei în societate, astfel familia va fi locul chinurilor, a certurilor şi neînţelegerilor, a încălcării demnităţii, al manifestărilor brutale. De aceea unii tineri ajung printr-un proces de generalizare negativă, la manifestarea unei aversiuni faţă de viaţa conjugală, precum şi faţă de reprezentanţii sexului opus, întrucât pentru ei, a te căsători este egal cu a deveni un om fără viitor, fără idealuri, un om chinuit.

- Cazul părinţilor multipli. În urma unor divorţuri succesive, copii ajung să fie educaţi de mai multe mame şi taţi, cu stiluri şi reguli care se bat uneori cap în cap.

- Instalarea tendinţei continue de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc, apare aşa-numitul, pericol al instabilităţii conjugale.

Familia divorţată face parte din categoria largă a familiilor dezorganizate.

Irina Novac, psiholog

CĂUTAREA PERPETUĂ A SUPLEŢEI ŞI ANOREXIA NERVOASĂ

„Frumuseţea se află în ochii spectatorului” (Shakespeare)

În mod tradiţional, cultura a stimulat femeile să facă tot posibilul pentru a fi atrăgătoare, chiar cu preţul disconfortului fizic, mobilităţii şi sănătăţii.
Majoritatea femeilor percep supleţea ca fiind cel mai important aspect al puterii de atracţie fizică. În căutarea unei supleţe ideale multe femei îşi prejudiciază sănătatea fizică şi mintală prin diete foarte limitate în calorii - adică suportă foamea pe care tot ele şi-o impun.

Trăim într-o societate care consideră că un corp suplu este o imagine a frumuseţii. Din această cauză dorinţa de a slăbi a oamenilor şi în special, a tinerelor femei este atît de puternică încȃt poate produce boli de nutriţie foarte grave – cum ar fi anorexia nervoasă, a cărei incidenţă a crescut mult în ultimul timp în întreaga lume. Deşi nu prea li se dau importanţă, aceste persoane sînt printre noi, şi semnalează probleme psihice serioase şi conflicte emoţionale. Deşi pot fi afectaţi şi bărbaţii de această tulburare, ea este de 20 ori mai des întîlnită la femei mai ales la cele tinere. Circa 50-60% dintre persoanele care suferă de acestă tulburare se însănătoşesc, iar restul persoanelor - se îmbolnăvesc cronic. Una din 10 persoane anorexice moare, se sinucide sau are complicaţii medicale.
Femeile ce trăiesc în lumea occidentală, pretind să aibă o imagine cît mai clară a siluietei feminine ideale, iar aceasta este extrem de suplă.

Dar de unde vine acest ideal şi de ce femeile luptă atît de mult pentru a-l atinge?
În occident idealul frumuseţii s-a dezvoltat la începutul anilor '60 tot mai mult, ca un corp-siluetă. Sintagma creată de Naomi Wolf (1990) pentru a desemna presiunile exercitate de ideologia patriarhală promovată de mass-media şi publicitate este o idiologie ce obligă femeile să se conformeze unui ideal estetic impus de beauty contest de tipul Miss World, Miss Texas etc.

Obsesia perfecţiunii fizice, imposibil de atins dealtfel, generează mari tulburări alimentare, insecuritate şi depresii cu efecte dezastruoase asupra individului. În ultimii 10 ani, tulburările nutriţionele de tip anorexic au crescut exponenţial, corelativ cu obsesia imaginii impecabile a look-ului seducător.

Mii de tinere au drept principal obiectiv pierderea cîtorva kilograme în greutate pentru a se apropia de idealul feminin perfect, promovat de mass-media, concursurile de frumuseţe şi marile spectacole de modă. Ordinea socială funcţionează ca o piaţă de bunuri simbolice ce domină de viziunea masculină, şi atunci A FI, înseamnă pentru femeie A FI VĂZUTĂ de un ochi masculin sau de un ochi informat de categorii masculine.
Valoarea şi evaluarea femeii ţin de aparenţa sa fizică – sexualizată, care construieşte un adevărat limbaj al seducţiei. Femeile sînt socialmente înclinate să se considere obiecte estetice şi să acorde o atenţie constantă la tot ce ţine de frumuseţe, eleganţa corpului, a ţinutei etc.

Dominate de aspiraţia de a se identifica cu modelele mediatizate peste tot, purtătoare ale semnelor distincţiei, femeile tinere sînt victime sigure ale manipulării simbolice prin mitul frumuseţii. Astfel, moda, dimensiunile STAS impuse de fotomodele le determină pe majoritatea tinerilor femei, adolescente să ţină cure de slăbire. În ţările dezvoltate 80% dintre femei ţin cură de slăbire. Peste tot se aude că cele mai frumoase femei sînt cele slabe - acest lucru aproape că obsedează. Din păcate, unele dintre ele nu ştiu cînd să se oprească şi atunci intervine anorexia nervoasă. Anorexica se ia după aceste modele sociale ideale, chiar dacă nu au legătură cu ocupaţia sau mediul ei de viaţă. Statistica spune că sîntem bombardaţi zilnic cu aproximativ 200-400 de reclame – televiziune, ziare, reviste, radio etc. Două din 10 au mesaj direct legat de frumuseţea fizică, şi cel puţin 4 sînt de tip indirect. Anorexica - va procesa datele şi se va include automat în grupul persoanelor cărora li se adresează direct toate aceste mesaje, şi cum se consideră singura vinovată de eşecurile din viaţa ei doar pentru că are 3-4 kg., în plus, va începe să uite de alimente.

Supleţea este aşadar, arătată de către mijloacele de informare în masă în calitate de ideal spre care se tinde, şi acest mesaj este bine întărit prin tratarea urîtă şi portretizarea negativă a oamenilor graşi, în special a femeilor. Femeile se compară cu idealul, fiindcă în timpul vieţii au fost învăţate că vor avea succes doar în cazul în care vor arăta „corespunzător”.
Desenate, pictate sau sculptate imaginele femeilor sînt, de obicei, percepute ca nişte creaţii artistice. Însă imaginile femeilor văzute la TV sau în reviste sînt de obicei considerate reprezentări reale, deşi un fotomodel din revistă sau o actriţă este deseori pictată şi sculptată în mod riguros. Femeia „de acolo” este supusă ore în şir machiajului şi coafării, uneori regimuri stricte de antrenament şi posibil foamei autoimpuse şi chirurgii estetice, fotografiile fiind mereu prelucrate. Deoarece femeile sînt încurajate permanent de aceste fotomodele extrem de atrăgătoare, îşi percep corpurile ca fiind inadecvate. Iar dacă încearcă să „corecteze” corpurile lor şi eşuiază, pot ajunge la disperare încît vor continua dieta şi sportul pînă la absurd. Cu cît tind spre acest ideal, cu atît aceste femei se expun riscului anorexiei nervoase.

Termenul de anorexie în traducere din greacă, înseamnă – lipsa poftei de mîncare. Reprezintă o dereglare profundă a apetitului, şi în consecinţă a nutriţiei. Completarea - nervosa în engleză, sau mentale în franceză, indică cauze de ordin psihic în acest gen de tulburare.
Criteriile de diagnostic pentru anorexia nervoasa (dupa DSM-IV) sînt următoarele:
1. Refuzul de a-şi menţine o greutate corporală situată la, sau puţin peste nivelul minim normal pentru varstă şi înalţime
2. Teama intensă de a creşte în greutate sau de a se îngrăşa, deşi greutatea este sub cea normală;
3. Tulburări de percepţie a greutăţii sau a aspectului fizic, autoevaluare necorenspunzătoare a greutăţii sau a aspectului fizic ori negarea importanţei pe care o are greutatea normală;
4. Amenoree, definită ca absenţa consecutivă a cel puţin trei menstruaţii.

În DSM-IV anorexia este definită ca fiind „o tulburare caracterizată prin foame autoimpusă şi refuzul de a menţine o greutate peste valoarea minimă a normalului, asociată de teama intensă de îngrăşare”. Deci, anorexia nervoasă este acea stare caracterizată printr-o aversiune emoţională sau psihică faţă de mîncare, ceea ce duce la o slăbire extremă a corpului.
Hobby-urile sau profesiile care implică evident supleţea pot deasemenea accentua riscul de a provoca această tulburarea de alimentaţie. Printre acestea sînt dansul, munca de fotomodel, actoria şi atletica. Un fotomodel a spus: „Munca mea este să fiu suplă”. Femeile care îşi aleg aceste profesii se expun unui risc mare de a face anorexie nervoasă decît femeile ale căror performanţe personale sunt mai puţin legate de aspectul exterior şi greutate.

Unii cercetători afirmă că epidemia de tulburări alimentare de tip anorexic printre femei n-ar exista fără de idealul de femeie suplă al culturii noastre. Studiile efectuate sugerează că anorexia nervoasă care este cea mai severă formă de foame există cu deosebire în America de Nord şi în Europa de Vest, fiind rară în Asia cu excepţia categoriilor sociale medii şi superioare occidentalizate din Hong-Kong şi Japonia.
Restricţia calorică severă este pe larg considerată o modalitate acceptabilă de încercare a modificării corpurilor. Însă foamea autoimpusă, dietele sărace în calorii, anorexia nervoasă secătuiesc rezervele de energie mintală care ar putea fi distribuite cu o utilitate mult mai mare în atingerea altor scopuri. Ea diminuiază şi energia fizică, lezează sănătatea cîteodată, în mod fatal.

Astfel dorinţa de a fi acceptată de-a avea multiple oportunităţi, poate face idealul supleţei să pară extrem de dezirabil, transformînd corpurile multor femei, prin care acestea încearcă să obţină ceea ce se numeşte aceptare şi prestigiu.

Irina Novac, psiholog

Despre aşteptarea jumătăţii

"A găsi un soţ" nu e de fapt marea problemă, aşa cum "a reuşi la facultate" nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.

Privit din partea de dinainte de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi "totul". A-l întâlni pe "ales" poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei. Şi totuşi... a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine.

A pune aceste sarcini pe o persoană nu face decât să o dărâme, mai încet ori mai repede, în funcţie de entuziasmul şi de puterea de care dispune şi în funcţie de presiunea exercitată... Iar în final, tot la deziluzie se ajunge, şi asta nu că ar fi rău, pentru că, mai bine deziluzionat decât în iluzii. De ce oare?
Pentru că un soţ, oricât de bun ar fi, nu poate fi Ideal. Aceste nevoi profunde pe care fiecare om le are, cu care s-a născut, nu pot fi împlinite de un anumită persoană. Fiecare din noi, aşteptăm bucuria, împlinirea şi nădejdea. Şi cum oare să primim toate acestea?

Căsătoria nu e antidotul singurătăţii

Să primim bucuria, acceptând să fim împărţiţi spre bucuria celor din jur, ieşind din zona noastră de confort, făcând un gest frumos de care celălalt are nevoie şi nu noi avem nevoie să-l facem. Uneori, avem tendinţa de a crede că a te jertfi pentru celălalt înseamnă a-l copleşi cu tot ce credem că-i face bine, nerealizând că binele pe care-l vedem noi poate fi doar o formă subtilă de control, de genul ”Ştiu eu ce e "mai bine" pentru tine.

Căsătoria nu e antidotul singurătăţii, ci îţi arată mai degrabă că a fi împreună ţine mai mult de "a te jertfi". Uneori, în căsătorie eşti "mai mult singur", pentru că aşa e natura serviciului pe care soţul îl are. Multe femei spune că, dacă ar fi ştiut că de fapt, va petrece atât de puţin timp cu soţul, s-ar fi gândit mai mult înainte de a se căsători.

A te simţi iubit e o stare subiectivă
Să ne împlinim, dăruind celor din jur ceea ce ce aşteptăm: pacea, liniştea, odihna. Nu aşteptând "persoana" care să ne împlinească. "Dăruind, vei dobândi" nu e o vorbă goală. A ne căsători nu ne umple golul din suflet, ci mai degrabă ne arată cât de egoişti putem fi, căutând să-l "băgăm" pe celălalt în noi, ca şi cum ar fi o proprietate, un obiect posedat, "al nostru".
A ne căsători nu ne face automat să ne simţim iubiţi, ci ne arată că iubirea, în căsătorie, e mai mult o decizie, o opţiune, decât un sentiment.

A te simţi iubit e o stare absolut subiectivă şi nu e criteriul după care-ţi evaluezi căsătoria tocmai pentru că această stare e în tine. A nu lua în considerare faptul că această "simţire" este influenţabilă de echilibrul personal pe care-l ai sau nu la un moment dat pe de o parte, iar pe de alta, de echilibrul celuilalt, care de asemenea este fluctuant, poate duce la "nefericire" şi la tentaţia despărţirii – ”Pentru că nu mă mai iubeşte!”.

Şi atunci, ce să "aştepte" cele care vor să se căsătorească?
Să nu aştepte nimic, pentru că trece vremea, aşteptând. Să trăiască, punând în faţa Universului, dorinţa aceasta de a se căsători, trăind onest şi asumat viaţa care este acum şi lăsând în seama Destinului, momentul şi persoana potrivite.

În momentul în care te angajezi cu drag în viaţa ta aşa cum e acum, se deschid oportunităţi pe care nu le-ai fi văzut "stând şi aşteptând", ori "căutând cu nerăbdare sau disperare un soţ". Angajându-te în viaţa ta şi în realizările pe care le-ai obţinut, vei fi gata la momentul potrivit şi pentru mirele pe care ţi-l va da în grijă Dumnezeu!

Psiholog, Irina Novac

Creati un mediu psihologic sanatos pentru copilul Dvs !

Un copil învaţă în special din ceea ce observă !
Comportamentele persoanelor din jurul unui copil îşi pun amprenta pe modul lui de reacţie. B.Wolfe, în 1989 a formulat o listă de principii extrase din modul de viaţă al copilului:


- Dacă copilul este criticat des, el învaţă să condamne;
- Dacă copilul este tratat cu ostilitate, el devine bătăuş;
- Dacă copilul este ridiculizat el devine timid;
- Dacă copilul este certat în permanenţă, el se simte vinovat;
- Dacă copilul este minţit, el învaţă să mintă;
- Dacă copilul se simte tolerat, el învaţă sa fie răbdător;
- Dacă copilul este încurajat, el învaţă să fie încrezător;
- Dacă copilul este preţuit, el învaţă să aprecieze;
- Dacă copilul trăieşte în familie în spiritul dreptăţii, el învaţă sa fie cinstit şi corect;
- Dacă copilul trăieşte într-un mediu care îl apreciează, el învaţă să se placă pe sine;
- Dacă copilul trăieşte într-un mediu în care există acceptare şi prietenie, el învaţă să iubească şi să ofere iubire celor din jur.

Altfel spus nu este neapărat suficient ca un copil să fie genial, cel mai important este că cei din jurul său să-l ajute să-şi construiască o imagine de sine în mod pozitiv, să îl ajute să vadă frumuseţea şi în experienţele mai puţin plăcute.
Un copil fără calităţi de excepţie poate avea performanţe bune dacă este învăţat să vadă preponderent ceea ce este bun şi frumos în jurul său.

Psiholog, Irina Novac

Lectia de eticheta sau Cele 10 porunci pentru bune maniere

1. Fii tu însuţi. Bunele maniere încep cu o privire obiectivă asupra propriei persoane. Dacă nu eşti onest cu tine însuţi, nu poţi fi onest faţă de alţii. Eşti unic. Nu încerca să afişezi o personalitate care să se potrivească circumstanţelor. Fii natural şi lumea te (va) respecta pentru ceea ce eşti.

2. Spune ”Mulţumesc”. Să mulţumeşti altora înseamnă, implicit, să-i lauzi. Este unul din secretele politeţii. Trimite o scrisoare de mulţumire ori de cîte ori cineva face ceva drăguţ pentru tine sau telefonează pentru a-ţi exprima recunoştinţa. Acest act simplu va ajuta la clădirea unor relaţii de durată. Cînd cineva îţi face un compliment, cel mai bun răspuns este un simplu ”Mulţumesc”. Şi nu uita să spui ”Te rog”, ”Scuză-mă”, şi ”Cu plăcere”. Acestea sunt semne după care poţi recunoaşte o persoană manierată.

3. Fă complimente. O regulă fundamentală a bunelor maniere este să dăruieşti. Gîndeşte-te ce poţi dărui altora şi ţine minte că cele mai preţioase daruri nu costă nimic. Cînd întîlneşti pe cineva, întotdeauna te poţi gîndi să-i faci un compliment drăguţ. Un ”Bună!”, sau ”Ce mai faci ?” nu e suficient. Acordă-le întreaga ta atenţie celorlalţi. Fii generos cu salutările calde, cuvinte de apreciere, de compasiune, de dragoste sau cu veştile bune.

4. Nu fi lăudăros sau arogant şi nu vorbi prea tare. Exersează întotdeauna stăpînirea de sine şi bunul simţ. Vocea ta, comportamentul şi chiar îmbrăcămintea ar trebui să reflecte o eleganţă subînţeleasă. O personă manierată nu are nevoie să-şi facă reclamă. Lasă ca faptele să vorbească.

5. Ascultă înainte de a vorbi. Respectul faţă de alţii este o cerinţă a bunelor maniere. Să-i asculţi pe alţii este un mod de a arăta respect. Nu există o companie mai neplăcută decît o persoană care nu ştie să asculte. Fii interesat cu adevărat de alţii; învaţă-le numele şi încurajează-i să vorbească despre ei. Nu-i întrerupe. Priveşte-i în ochi şi ascultă-i cu atenţie. Cel ce ascultă are mereu ceva de învăţat şi prin urmare de cîştigat.

6. Vorbeşte cu bunăvoinţă şi grijă. Înainte de a vorbi gîndeşte-te ce efect vor avea cuvintele tale. Opreşte-te, cîntăreşte cuvintele cu grijă şi spune-le cu blîndeţe. De asemenea, aminteşte-ţi că limbajul trupului este la fel de important ca ceea ce spui.

7. Nu critica şi nu te plînge. O persoană manierată nu se coboară la a critica pe alţii sau a se plînge de circumstanţe. Negativismul sub orice formă trebuie să fie evitat. Dacă auzi o bîrfă, nu te alătura acesteia, fii indiferent. Dacă nu eşti deacord cu ceilalţi, exprimă-ţi opinia într-un mod respectuos. Nu-i ataca verbal şi nu-i judeca. Poţi să cîştigi disputa, dar poţi să pierzi un om valoros.

8. Fii punctual. Apreciază valoarea timpului tău şi al altora. Dacă ai o întîlnire, încearcă sa ajungi la timp. Dacă trebuie să întîrzii, sună mai întîi. Niciodată să nu ajungi mai devreme la o petrecere; s-ar putea ca gazda ta să nu fie gata îmbrăcată. Nu exagera cu salutul de ”La revedere”. O plecare rapidă, simplă, la momentul oportun, este de obicei apreciată.

9. Nu-i pune pe alţii în situaţii jenante. Tratează pe alţii cum ai vrea, la rîndul tău să fii tratat şi gîndeşte-te cum să-i faci să se simtă bine. Sentimentele oamenilor pot fi la fel de fragile ca şi cristalul cel mai fin. Nu jigni pe nimeni cu glume nepoliticoase, sau o poreclă nedorită. În conversaţii nu pune niciodată întrebări jenante cum ar fi acelea despre costul unei achiziţii noi sau despre lucruri strict personale. Întotdeauna este important să te gîndeşti mai întîi la ceilalţi.

10. Caută să te porţi şi să arăţi cît mai bine. Fii o influienţă calmă, fericită în orice situaţie stresantă şi menţine-ţi o figură plăcută. Încearcă să descoperi partea amuzantă a lucrurilor oricînd este posibil. Întotdeauna străduieşte-te să spui orice lucru cu politeţe şi curtoazie. În fiecare zi ca şi cum aceea ar fi singura ta şansă să arăţi formidabil. Adaugă mereu un zimbet ca accesoriu. Casa, maşina şi locul tău de muncă ar trebui să reflecte tot ce ai tu mai bun. Ar trebui să fie curate, ordonate şi bine organizate. Este foarte important să fii manierat în timpul mesei. Să nu vorbeşti cu mîncare în gură şi să nu începi să mănînci pînă gazda nu s-a aşezat la masă. Mănîncă încet, bucurîndu-te de fiecare îmbucătură. Savurează momentele, cînd împreună cu prietenii de bucuri de o conversaţie bună şi de bune maniere. Adică de ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun.

Psiholog, Irina Novac